Traduttore, creatore

Este binecunoscut adagiul italian Traduttore, traditore, care evidenţiază caracterul intraductibil al textelor (mai ales literare) şi, deci, „trădarea” comisă de traducător atunci când încearcă să transpună astfel de texte în altă limbă decât cea în care a scris autorul. Iar dificultatea traducerii, ţinând cont de spectrul iminent al acestei „trădări”, merge de la niveluri acceptabile (mici compromisuri) până la imposibilitatea traducerii, caz în care se poate recurge, ca alternativă, la re-scrierea textului respectiv într-o altă limbă; cel mai cunoscut exemplu din această ultimă categorie este cel al volumului Finnegan’s Wake al lui James Joyce, încă netranspus în română (nici în alte limbi situaţia nu-i mai roz…). În astfel de situaţii, traducătorul îşi asumă, de fapt, într-o proporţie mai mare sau mai mică, statutul de creator, cu tot ceea ce incumbă acesta; de aici şi îndrăzneala mea din titlu, aceea de a altera răs-cunoscutul proverb italian, încercând să dăm Cezarului ce-i al Cezarului în cazul traducerilor.

Această reflecţie, fără pretenţii de cine ştie ce profunzime sau subtilitate, mi-a fost provocată de citirea cărţii Toamna decanei de Radu Paraschivescu (Humanitas, 2011). Subintitulată Convorbiri cu Antoaneta Ralian, cartea este de fapt o suită de discuţii-rememorări cu una dintre cele mai cunoscute, prolifice şi performante traducătoare române din limba engleză; de asemenea, şi una dintre cele mai longevive figuri (este născută în 1924) din lumea românească a literaturii.

Antoaneta Ralian este, într-adevăr, unul dintre oamenii care „au făcut istorie” la propriu şi la figurat în ceea ce priveşte munca de traducere literară din România. Doar simpla enumerare a volumelor pe care le-a tălmăcit (fără să includem şi piesele de teatru) însumează şase pagini de carte, iar unele dintre traduceri au devenit deja un fel de „patrimoniu naţional”, din care multe edituri s-au înfruptat foarte frecvent după 1990, piratereşte, fără nicio preocupare privind drepturile de autor. Iar dacă ne referim la scriitori, ea i-a făcut accesibili cititorului român pe autori ca D.H Lawrence, Henry Miller, Virginia Woolf, H.G. Wells, Salman Rushdie, Saul Bellow, J.D. Salinger, Iris Murdoch, Henry James, Thomas Hardy, iar în prezent aflu că lucrează la o nouă traducere a Portretului artistului la tinereţe, de James Joyce.

Cariera ei a fost legată de la bun început de cărţi, dar într-o manieră pe care aş îndrăzni să o caracterizez ca fiind de mare dramatism: născută într-o familie evreiască din Roman, Antoaneta Ralian cunoaşte multe dintre încercările pe care acest neam le-a traversat în secolul trecut (a fost exmatriculată din liceu pe motive etnice, deşi era o elevă foarte bună; a purtat steaua galbenă împreună cu toţi membrii familiei sale; tatăl său a fost deposedat de avere de două ori, o dată în timpul legionarilor şi a doua oară în cel al comuniştilor; a urmat facultatea la Bucureşti sub veşnica ameninţare a”originii nesănătoase” de fiică a unui director de bancă înstărit pe vremuri). Au urmat apoi încercările proprii: după absolvirea facultăţii, a fost angajată la Ministerul Culturii, tocmai în departamentul care tria şi cenzura literatura străină, fiind obligată să treacă la „fondul secret” cărţile autorilor de la literele K-L-M-N, printre care Kirkegaard, Nietzsche, Leibniz, precum şi doi autori – D.H. Lawrence şi Henry Miller – pe care ironia soartei avea să o facă să-i traducă mai târziu; la un moment dat, aşa cum se întâmpla în marea majoritate a cazurilor în acea vreme, a fost trimisă la „munca de jos” în redacţia Editurii Univers, unde, ca redactor de carte, cenzura singură, avant la lettre, pasajele despre care ştia că „nu aveau să treacă”; debutul în lumea traducerilor şi munca de aproximativ jumătate de veac în acest domeniu; prietenia mai mult sau mai puţin profundă cu autori pe care îi traducea, printre care Iris Murdoch şi Saul Bellow şi multe altele.

Pe lângă astfel de detalii care ţin de cronologia unei epoci, în sinuoasele (şi spumoasele) conversaţii cu Antoaneta Ralian îşi fac loc şi suficient de multe referiri la condiţia traducătorului şi a traducerilor: dificultatea sau chiar imposibilitatea de a reda nealterat, în traducere, spiritul operei originale; dificultatea de a reda sensurile generate de o anumită topică a frazei, în condiţiile în care topica englezească, mai sintetică, este sensibil diferită de cea românească şi, prin urmare, generează semnificaţii greu de retranspus în altă limbă; dificultatea (auto)impusă uneori de bariere sociale mai mult sau mai puţin justificate, cum ar fi traducerea faimoaselor F-words; condiţia financiară precară a traducătorului de carte, în paralel cu slaba apărare a drepturilor intelectuale ale acestuia; calitatea traducerilor de pe piaţa românească, mai ales după 1990 ş.a.m.d.

Aceste referiri la munca de traducător sunt cu atât mai pertinente, cu cât ele sunt făcute în prezenţa unui intervievator – Radu Paraschivescu – care a tradus şi el, la rândul lui, tot literatură de limbă engleză. În aceste circumstanţe, referirile la condiţia traducătorului şi a traducerilor, făcute în discuţiile dintre doi cunoscători în materie, capătă altă greutate. Însuşi titlul cărţii – Toamna decanei – este o aluzie la Iarna decanului a lui Saul Bellow, pe care Antoaneta Ralian a transpus-o în româneşte în 1992.

Cartea merită cu prisosinţă să fie citită, nu doar pentru amănuntele care ţin de istoria unei epoci (de altfel, aceste amănunte au mai fost povestite şi în alte ocazii, după cum intervievata precizează de câteva ori), ci pentru verva, pofta de viaţă, puterea şi cultura, spiritul şi luciditatea unei persoane inteligente, culte, profunde şi, mai ales, vii.