Cum se dormea în Evul Mediu

Dacă tot am început cu două remedii medievale împotriva mahmurelii, să vedem ce se întâmplă înainte de asta: ca să te trezești mahmur, trebuie ca înainte să dormi.

Vă invit așadar să citiți un articol despre somn și insomnie și vise și alte lucruri legate de dormit:  Verdon Jean. Dormir au Moyen Âge. In: Revue belge de philologie et d’histoire, tome 72, fasc. 4, 1994. Histoire medievale, moderne et contemporaine – Middeleeuwse, moderne en hedendaagse geschiedenis. pp. 749-759.

Leacuri medievale împotriva mahmurelii

Lucrez la o carte a cărei acțiune se petrece în Evul Mediu și, în consecință, am citit multe (și mult) despre viața cotidiană din acea perioadă istorică. Am găsit, astfel, numeroase detalii care astăzi ni se par insolite – ca să nu zic mai mult – deși pe atunci făceau parte din normalul vieții de zi cu zi.

Iată, de exemplu, doar două rețete menite să combată mahmureala (adică așa-numita boală de carafă[1] sau ceața dimineții): tratatul Rosa medicinae (lucrare de mare autoritate în medicina medievală occidentală) ne învață că un bărbat poate fi lecuit de suferința ceții de dimineață dacă îi vor fi spălate testiculele cu oțet și sare… Sună foarte promițător, dar parcă mai repede te-ai prinde să mănânci un țipar fiert în vin și-n propriul său sânge[2], care să-ți taie posomoreala… 🙂

[1] http://www.medievalists.net/2016/01/medieval-hangover-cures/

[2] http://mentalfloss.com/article/90418/15-historical-hangover-cures

Porții de aer (cronică de Octavian Mihalcea la volumul meu „Fotografii cu înger lipsă”)

Fotografia postată de Mihalcea Octavian.În deschiderea antologiei lirice a lui George David, Fotografie cu înger lipsă (Fundația Culturală Antares, Galați, 2018), aflăm transfigurări aspectate romantic, detalieri metaforizate ale unor date existențiale ce își asumă adeseori fioruri profunde. Porțile visului sunt larg deschise și dau la iveală variate potențialități ascensionale. Meditațiile cu aură filosofică particularizează discursul poetic: „ca și trăitoarele, lucrurile/ sunt umbra unui altceva./ lucrurilor, ca și ființelor,/ li se opune necesar propria umbră// și astfel cercul deschis/ al infinitelor opuneri/ își zugrăvește înghețata umbră/ în mulțimea de contrarii// ochiul – țărmurită și/ lăcrimoasă făptură -/ prinde în clipirea-i îngustă/ (ca o ușă cu lanț)/ numai pe a fi – a nu fi” (Infinitele opuneri). Ne situăm printre variate simboluri descinse dintr-o continuă atitudine estetică introspectivă. Am putea imagina acorduri muzicale culte însoțind anumite sintagme din carte. Totul gravitează în jurul Cuvântului, ca piatră angulară. Ideatica atemporală face parte din esența versurilor lui George David. E supusă analizei și condiția mutabilă proprie stării poetice. Sentimentele au un enigmatic ton serafic: „tu spui melc/ și eu aud vânt// tu spui lună/ și eu aud vânt// tu spui iubire/ și eu aud vânt// niciodată n-am să știu/ ce auzi tu/ când spun/ melc/ lună/ iubire” (Alt cântec pentru cuvinte). Corespondențele aparțin din ce în ce mai mult zonei speculativului, determinând tematici inedite. Lumina posedă virtuți transfiguratoare, raportate oniric la memoria unor oglinzi atașante. Tentația expansiunii este accentuată, punctual marcată de raportări nostalgice la trecutul idilic. Sinele poetic consonează cu elanuri insulare primordiale. Lirica de dragoste sensibilizează intens: „respirația ta în jurul meu/ și eu plin de ea/ (armură de miresme)// mâna ta în mâna mea/ și eu sorbind-o în mine// tu,/ numai tu lângă mine/ și eu aflându-te câte puțin// eu în pustie ca profetul/ și singura mea alternativă/ fiind tu” (Alt cântec duios). Potențialitatea hiatusului, presimțită, anunță orizontul dramei. Meandrele pasiunii, parcă în ritm chopinian, inflamează suav interioritatea. Așteptările sunt generoase, situate sub influența imaterială a luminii. Iubirea consonează cu substanța unor alchimizări discrete.Recunoaștem și elemente caracteristice esențializărilor poetice: „robinson crusoe era fericit:/ el avea o insulă/ numai a lui,/ era un întreg// fiindcă, fără insulă,/ ar fi fost doar o jumătate// robinson crusoe căutând/ o insulă:/ a căuta/ o fata morgana” (Robinson Crusoe). Remarcăm constant accepțiunile filosofice ale poeziilor lui George David. Iese în evidență constanta verticalei. Accente fluide individualizante însoțesc frământările verbului poetic, animând un spectacol nu lipsit de primejdii. Multe desfășurări ideatice aparțin cumva translucidului. Spiritul nisipurilor învăluie tăcut metamorfozele lirice. Astfel, „în urma razei/ adastă umbra ce șterge/ numele meu” (Pseudo-haiku 6). Primează registrul diafan: „origami, ca/ umbră albă a florii/ multicolore” (Haiku 3). Prezența visului e întotdeauna fecundă. Când dubitațiile se dovedesc covârșitoare intervine registrul visului, pentru stabilirea unui anumit echilibru. Realitățile se întrepătrund, ca niște lunecătoare porții de aer. Într-o referință critică prezentă în volum, poetul Nicolae Boghian afirmă: „Versurile lui George David pun în valoare mirajul contrastelor din care poezia își extrage esența. Nimic mai armonic – vrea să spună poetul – decât dizarmonia dintre transparență și opacitate, dintre ce se arată vederii cu claritate și ascunzișurile labirintice dintre construcție și deconstrucție. (…) Poetul simte imaginea ca pe o sursă a luminozității ce deschide afectivitatea la fel cum soarele desface petalele unei flori. Și tocmai imaginile aparent nespectaculoase operează o transformare insesizabilă a receptivității, prin posibilitatea deschiderii neașteptate a surselor ce combustionează pentru desprinderea de gravitația inexpresivității.”

OCTAVIAN MIHALCEA

„La Străini” – mica odisee a unei cărţi

la straini coperta1

Click pe copertă pentru citirea cărţii

Acum aproape o jumătate de an, am publicat primul meu volum de proză, „La Străini”, după alte câteva – cam puţine – de poezie. Destul de mândru de ceea ce făcusem, am purces cu naiv entuziasm să-l fac cunoscut publicaţiilor literare de prestigiu (probabil vă închipuiţi despre cine e vorba, nu mai fac pomelnice aici). Urmarea: o singură semnalare, a lui Horia Gârbea (n-am avut ocazia să-l cunosc personal), căruia îi mulţumesc pentru cele scrise; în rest, tăcere superioară…

Între timp, deoarece Editura Ardealul, care a publicat cartea, nu are sistem propriu de distribuţie, am încercat pe cont propriu să introduc volumaşul meu în librării, astfel încât el să aibă şansa de a ajunge sub ochii vreunui cititor. Că doar pentru asta îl scrisesem! Însă şi aici am avut o altă surpriză neplăcută: trebuie acte, factură etc., acte pe care eu nu aveam cum să le eliberez.

la straini coperta4Acum vreo două săptămâni, cartea mea a obţinut un premiu, pe care îl consider important, la cea de-a XXXV-a ediţie a Festivalului Naţional de Proză „Liviu Rebreanu” de la Bistriţa. În legătură cu selectarea lucrărilor premiate, organizatorii festivalului, pe care îi cunoşteam foarte puţin în acel moment, m-au asigurat că ea s-a făcut „pe bune” şi nu am motive să nu-i cred. Dovada este chiar faptul că mini-romanul meu a fost premiat, deşi nu aveam, practic, nici o legătură cu viaţa culturală locală.

Mândru de premiul meu, am încercat din nou să ajung la (eventuali) cititori: am contactat un site literar şi am oferit spre citire gratuită PDF-ul cărţii mele. Am fost asigurat că da, se va face, etc., etc., însă nimic nu s-a întâmplat de atunci.

În încăpăţânarea mea de Capricorn, eu vreau, totuşi, ca volumul meu să fie disponibil celor care ar dori să-l răsfoiască! Prin urmare, îl pun aici la dispoziţie, în mod gratuit, cu îndemnul: citiţi (click pe coperta I), comentaţi dacă aveţi chef s-o faceţi, distribuiţi şi altora dacă v-a plăcut!

P.S. Sunt recunoscător tuturor celor care au făcut ca această carte să prindă viaţă pe hârtie. Numele unora dintre ei sunt menţionate în datele tehnice ale cărţii, ale altora nu. Pe toţi îi păstrez lângă inima mea!

„Fiica groparului”, de Joyce Carol Oates

(text publicat pe Bookhub)

Am aflat despre Joyce Carol Oates pe la începutul anilor ’80, când, într-o revistă Secolul 20, i-au fost publicate două sau trei proze, în traducere, dintre care nu mai rețin decât titlul uneia, foarte interesante în opinia mea de atunci, intitulată Încotro pleci, de unde vii. În acel context, scriitoarea era prezentată ca o tânără promisiune a prozei americane contemporane, faţă de care așteptările erau mari.

Anii au trecut și, iată, Joyce Carol Oates a devenit o certitudine, a confirmat „cu asupra de măsură” evaluările din acea vreme. Cum era şi firesc pentru o autoare de succes, multe dintre cele peste 40 de romane ale ei au fost traduse şi publicate de edituri româneşti, uneori chiar foarte repede după lansarea lor pe piaţa literară americană.

Așa s-a întâmplat, de pildă, în cazul romanului Fiica groparului (The Gravedigger’s Daughter), publicat în SUA în 2007 şi în România, la Editura Curtea Veche, în 2008.

Autoarea afirmă că trama romanului este oarecum inspirată din fapte reale, din povestea uneia dintre bunicile sale. Bineînţeles, povestea este substanțial populată cu elemente de ficţiune, deoarece familia scriitoarei n-a fost foarte risipitoare cu detalii pe acest subiect; de altfel, cartea – care fusese scrisă în mare parte – a fost publicată abia după moartea părinţilor lui Joyce Carol Oates.

Îndrăznesc să afirm că acest roman poate fi considerat ca făcând parte din familia marilor „istorii” americane, precum Iarna vrajbei noastre, de John Steinbeck, sau O tragedie americană, de Theodore Dreiser: naraţiuni ample, cu curgere sinuoasă, în care eroul (eroii) se confruntă cu dileme morale existenţiale.

Astfel, în cazul Fiicei groparului, avem de-a face cu povestea vieţii unei fete cu un destin complicat. Rebecca Schwart se naşte în 1936, pe un vapor ajuns în portul New York, care transporta refugiaţi din Germania către SUA: tatăl Rebeccăi, Jacob Schwart (acesta fiind numele pe care l-a declarat la sosirea în America, dar despre care nu vom şti niciodată dacă era real sau nu), evreu german, a presimţit persecuțiile ce aveau să urmeze în ţara sa şi a decis să emigreze cu toată familia, adică o soţie însărcinată şi doi băieţi. Ajunşi la destinaţie, cu o nou-născută (Rebecca) nedorită, se stabilesc în orășelul Milburn din statul New York, unde tatăl – fost profesor de matematică în Germania, cunoscător al filosofiei lui Schopenhauer şi al marilor gânditori germani – se vede nevoit să accepte – temporar, speră el, deşi această stare de lucruri se va menţine până la sfârșitul vieţii sale – funcţia de îngrijitor al cimitirului local; de aici, o serie întreagă de respingeri: familia Schwart este privită cu reticenţă, ba chiar cu desconsiderare, deoarece este de etnie evreiască, provine din Germania şi, capac la toate, locuieşte şi își câştigă existenţa într-un cimitir. Toţi membrii familiei percep din plin această respingere şi, în consecinţă, fiecare evoluează într-o anumită direcţie: tatăl, Jacob Schwart, devine încet-încet schizofrenic, respingându-i şi el, la rândul lui, pe ceilalți (conceptul evreiesc de goim – ne-evreii, care trebuie evitaţi, deoarece sunt altfel) şi educându-şi cu stăruinţă (şi asprime) familia în aceeaşi direcţie; mai mult, el suferă o puternică decădere morală, devenind brutal, insensibil, alcoolic, agresiv, murdar (în sensul propriu al cuvântului). Mama, Anna, n-a reuşit niciodată să se adapteze noii sale condiţii, să asimileze limba sau cutumele locale, astfel încât se refugiază într-o însingurare ce evoluează către boala psihică. Fratele mai mare, Herschel – cel care încă avea amintiri vagi despre copilăria din Germania – respinge orice demers educaţional şi răspunde cu agresivitate agresivităţii celor din jur, astfel încât, în cele din urmă, este nevoit să dispară, fiind căutat de poliţie pentru o răzbunare crudă, deşi, în convingerea sa, justificată. Fratele mijlociu, Augustin, este pur şi simplu covârşit de ceea ce li se întâmplă, nu reuşeşte să se ridice în niciun fel şi, la fel ca Herschel, alege să fugă de acasă, fără nicio speranţă, în anii de început ai tinereţii. În fine, Rebecca, copila despre care tatăl zice Tu eşti de-a lor, eşti născută aici, ţie n-au ce să-ţi facă, simte şi ea – deşi confuz încă, din cauza vârstei de copil – presiunile etnice şi sociale exercitate asupra ei şi a familiei ei.

În acest context întunecat – care, desigur, are şi oazele sale luminoase, precum succesele şcolare ale Rebeccăi – eroina principală trece, la numai treisprezece ani, printr-o dramă înfiorătoare: tatăl, căzut de-a binelea pradă schizofreniei, ucide în cimitir pe fratele unuia dintre membrii consiliului local, apoi o împuşcă şi pe Anna, soţia lui, în căsuţa lor din cimitir; întoarsă de la şcoală, Rebecca îşi găseşte tatăl cu puşca în mână, alături de mama ucisă, fiind ea însăşi cât pe ce să cadă victimă furiei tatălui, care, în cele din urmă, alege să se sinucidă în faţa fiicei, marcându-i în acest fel viaţa pentru totdeauna. Deoarece atât tatăl, cât şi fiica percep că ei se aseamănă mai mult decât oricare alţi membri ai familiei, iar acest fapt îi înfurie pe amândoi; de altfel, Rebecca va resimţi mult timp prezenţa obsesivă, dominatoare a tatălui.

A doua mare etapă a vieţii Rebeccăi se petrece sub acelaşi semn al realităţii extrem de dure: după un parcurs şovăielnic, Rebecca decide să abandoneze şcoala, iar atunci când cunoaşte un bărbat – cu mult mai în vârstă decât ea – se abandonează cu naivitate unei poveşti de iubire adolescentine: nu observă că Niles Tignor – iubitul ei – este în realitate un interlop, ea luând de bune afirmațiile acestuia despre un presupus serviciu în slujba unei fabrici de bere, în ciuda evidenţelor care ar fi trebuit să-i dea de gândit; nu observă, de asemenea, faptul că acesta îi înscenează o falsă căsătorie; nu este dispusă să ia în considerare semne destul de evidente ale infidelităţii conjugale; suportă despotismul şi brutalitatea fizică a „soţului” așa cum le-a suportat şi pe cele ale tatălui. În ciuda tuturor acestor naivităţi, Rebecca se dovedeşte o mamă foarte bună pentru fiul lor, Niles Jr., pe care caută să-l protejeze cât mai mult posibil de părţile întunecate ale „mariajului” său. În cele din urmă însă, după o bătaie în care Niles Tignor era să-i omoare atât pe mamă, cât şi pe fiu, Rebecca decide să fugă.

Această fugă pune capăt celor două etape negre din viaţa Rebeccăi: ea decide să schimbe atât numele ei, cât şi pe cel al copilului, şi se angajează într-un periplu de peregrinări întortocheate, menite să o ajute să-şi piardă urma faţă de „soţul” cel crud. Ironia sorţii: ea optează pentru un nume – Hazel Jones – pe care-l auzise de la cineva care încerca să o acosteze, acel individ dovedindu-se în final a fi un ucigaş în serie, printre victimele căruia se număra şi fata care purtase acel nume.

Pe durata acestui interludiu frământat, dominat de spaime, ca un purgatoriu situat între partea întunecată şi cea „luminoasă” a vieţii sale, Hazel-Rebecca descoperă talentul pentru pian al fiului său, pe care îl şi cultivă cu obstinaţie, în ciuda tuturor provocărilor existenţiale. Cu obstinaţie şi cu posesivitate:

Rebecca veni prin spatele lui şi îl strânse în braţe ca într-un leşin de fericire, de posesivitate. Își salvase fiul şi se salvase pe sine. Avea să vadă că viaţa ei, deşi schilodită şi zdruncinată ca de fălcile unei bestii uriaşe, era binecuvântată.

De asemenea, schimbarea de identitate este mult mai profundă, nu rămâne doar la nivel de nume: Hazel Jones nu mai are nimic „subversiv”, „impur”, este tânăra americană perfectă, fără nicio moştenire evreiască, îngrijită, amabilă, politicoasă, ponderată etc., arătând în final la fel de artificial ca o figură dintr-o reclamă. Şi totuși, uneori:

Rebecca stătea trează pe întuneric, cu mâinile împreunate după cap. Se gândea la viaţa ei, înşirată în urmă ca mii de mărgele de-o sumedenie de forme, îngrămădite în amintire, confuze, căci în viaţă fiecare fusese aparte şi se definise cu încetineala traiectoriei soarelui pe cer. Ştiai că soarele se mişcă, dar nu-l vedeai niciodată mişcându-se.

În acest moment al vieţii sale, ea întâlneşte un fiu rebel al unei familii înstărite, Chet Gallagher, pianist pasionat de jazz, alături de care, în cele din urmă, întemeiază o familie „normală”, în perfect acord cu stereotipul social: doi soţi care se iubesc şi care îşi cresc copilul, cultivându-i cu fervoare talentul său artistic, care, în final, va triumfa. Iar soţul nu va şti niciodată nimic despre fiica groparului, evreica, fata care şi-a început viaţa adultă cu o falsă căsătorie.

După o întrerupere de mai bine de treizeci de ani, romanul se încheie cu câteva scrisori scrise în anii 1998-1999, în care Rebecca încearcă să ia legătura cu verişoara ei Freyda, emigrată din Germania după război, după ce a trăit tragedia lagărului de exterminare în care şi-a pierdut toată familia. Această complicată încercare de refacere a unei legături de rudenie care n-a existat anterior decât în imaginaţia Rebeccăi se dezvoltă sub semnul cancerului cu care se luptă eroina noastră în finalul vieţii sale.

La finalul lecturii, în pofida numeroaselor întunecimi descrise viguros de Joyce Carol Oates, cititorul poate rămâne cu o concluzie pozitivă: în ciuda unor provocări morale extreme, dublate şi de vicisitudini materiale, eroina reuşeşte să „învingă”, să-şi păstreze un comportament „normal”, „corect”. Este ceva asemănător cu finalul din Iarna vrajbei noastre, roman amintit mai sus. O „normalitate” care cu greu poate fi diferenţiată de „convenţional”, așa cum observă Chet Gallagher la un moment dat:

Şi totuși, în mod ironic, se îndrăgostise de o femeie care, în adâncul sufletului, era o Gallagher mai mult decât el însuşi. Mai convenţională în convingerile, în „moralitatea” ei. Ce e bine, ce e rău. Ce se cuvine, ce nu se cuvine. Hazel se ascundea de îngrijitor pentru că nu putea suporta ca un străin să presupună că era metresa lui Gallagher, care-şi petrecea weekendul de Paşti cu el.

Romanul este scris excelent, într-un stil alert care mai tot timpul te ţine cu sufletul la gură. Primele etape ale vieţii Rebeccăi – copilăria şi traiul alături de Niles Tignor, pe care l-a iubit pe deplin şi care, la rândul lui, a iubit-o şi el în felul lui „interlop” – au evidente accente de psihologie clinică: influenţa zdrobitoare a familiei – povară pe care n-o poţi lepăda toată viaţa; „vina” de a fi fată, indusă cu obstinaţie şi cu insistenţă de către mamă propriei fiice; ura/iubirea faţă de tată, cu inevitabilele ei consecinţe; despotismul tatălui, continuat în ordine cronologică de cel al „soţului” Niles Tignor; „realitatea” văzută prin ochii individului, care de multe ori nu are nimic de-a face cu „realitatea reală” (Jacob Schwart, în crizele sale schizofrenice, „vede” zvastici în pietrişul de pe o alee, desenate de „duşmani”, sau depistează imaginare avansuri ale unor bărbaţi faţă de autoclaustrata lui soţie). De asemenea, schimbarea de identitate a Rebeccăi produce modificări comportamentale profunde; de altfel, în această parte a romanului, autoarea nici nu mai pomeneşte despre Rebecca, ci doar despre „noua” Hazel Jones.

Măiestria tehnică de prozator este şi ea evidentă. De exemplu, romanul are dese ruperi de ritm, trecând cu rapiditate de la un moment la altul al cronologiei povestirii, dând astfel un ritm alert relatării; trăirile senzoriale – contrabalansând cu succes așa-zisa parte „raţională” a existenţei personajelor – sunt redate cu deosebită plasticitate; în fine, unele formulări sunt extrem de sintetice şi de plastice în acelaşi timp: asemenea majorităţii femeilor, ea avea înclinaţia să exagereze semnificaţia morților mărunte sau aerul era rece şi perfect nemişcat. Ca o răsuflare ţinută în piept.

Una peste alta, romanul Fiica groparului merită cu prisosinţă atenţia cititorului. Realizată în condiţii tehnice foarte bune, cu o copertă de mare originalitate, cărţii nu-i mai lipsea decât o mai mare scrupulozitate în eliminarea unor greșeli de culegere şi a unor dezacorduri, nu multe, dar supărătoare pentru o scriere de o asemenea ţinută.

O istorie sentimentală a Ierusalimului

(text publicat pe Bookhub)

De ce „biografia” şi nu „monografia”, dacă e vorba de un oraş? Deoarece nu este vorba despre vreo urbe oarecare, ci despre un Oraş cu totul special – Ierusalimul – fără de care istoria lumii s-ar fi scris cu siguranţă altfel: leagăn al unei civilizaţii străvechi (vechimea oraşului trece de 5000 de ani), element esenţial pe canavaua celor trei binecunoscute religii monoteiste (religiile Cărţii: iudaismul, creştinismul, islamismul), singura aşezare pământească dublată de un corespondent în ceruri (Ierusalimul ceresc). Această localitate, fără cine ştie ce importanţă strategică sau economică, a fost şi este atât de iubită şi totodată de urâtă de-a lungul existenţei sale, încât mulţi se gândesc la ea ca la o fiinţă vie; de aceea, în diferite scrieri aparţinând celor trei religii, autorii vorbesc despre „ea” atunci când se referă la Ierusalim (aşa cum fac britanicii când relatează despre corăbii), ca şi cum ar adora sau detesta o fiinţă omenească în carne şi oase. Acestea ar fi, aşadar, câteva – nu singurele – motive care l-au determinat pe autor să scrie o „biografie” a Ierusalimului.

Simon Sebag Montefiore – istoric şi scriitor britanic de origine evreiască – ştie să obţină maximum de efect cu ceea ce scrie: cărţile lui, relativ puţine la număr, atacă doar subiecte care „vând” foarte bine (Stalin este un alt topic al său), sunt excelent documentate şi scrise cu măiestrie profesională, astfel că sunt editate în tiraje mari, traduse în multe limbi şi – mai ales – căutate cu interes şi curiozitate de către consumatorii de carte. Exact aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă: bine abordat, un subiect ca Ierusalimul nu poate să nu fie de succes, deşi despre el s-a scris enorm, timp de mii de ani, şi încă se va scrie.

„Biografia” ierusalimită a lui Montefiore este structurată conform criteriului cronologic: autorul începe cu începuturile oraşului şi ajunge, înaintând liniar pe firul timpului, până în ziua de astăzi. Astfel, sunt parcurse în ordine marile etape ale istoriei Ierusalimului: etapa iniţială a iudaismului, întinsă până spre anul 70 d.Hr.; păgânismul de sorginte romană, încetăţenit pe timpul dominaţiei imperiale asupra teritoriului de astăzi al Israelului; creştinismul; islamul instaurat după anul 630; cele aproape două secole ale cruciadelor medievale, soldate cu victoria finală a lui Saladin şi întemeierea dinastiei acestuia; prezenţa de peste 250 de ani a mamelucilor; dominaţia otomană până la sfârşitul secolului al XVIII-lea; epoca imperială, inaugurată de imperiul francez, dar în care îşi manifestă prezenţa şi imperii precum cel otoman, britanic, rus, precum şi noua entitate apărută cu fermitate pe harta mondială sub denumirea de Statele Unite ale Americii; în fine, etapa sionismului – acţiunile evreilor din diaspora şi nu numai pentru crearea unui stat israelian cu capitala la Ierusalim – care debutează odată cu secolul XX.

De-a lungul acestor etape, cu o mare densitate de informaţii din cele mai diverse domenii, autorul prezintă evoluţia în timp a Oraşului Sfânt venerat de reprezentanţii celor trei deja-menţionate religii avraamice. Această istorie nu este însă tratată în sine, independent, ci în contextul – de cele mai multe ori mondial – în care ea şi-a avut cursul; de pildă, epoca iudaică a Ierusalimului este abordată concomitent cu prezentarea sintetică a evoluţiei diferitelor imperii care, în măsură mai mare sau mai mică, au influenţat viaţa Ierusalimului: imperiul babilonian, apoi cel persan, cel al lui Alexandru cel Mare, cel ptolemaic, cel roman, cel omeiad, cel otoman ş.a.m.d.

Reciproca este şi ea valabilă: evenimentelor locale din Ierusalim le sunt descrise şi consecinţele externe, de cele mai multe ori de anvergură mondială. De exemplu, cucerirea Oraşului Sfânt de către evrei în urma „războiului de şase zile” din 1967 este menţionată astfel:

„Nu doar evreii au fost afectaţi. Mult mai numeroşii şi mai puternicii evanghelici creştini, mai ales cei din America, au trăit şi ei acest moment de extaz aproape apocaliptic. Evanghelicii credeau că se împliniseră două predicţii referitoare la Ziua Judecăţii de Apoi: Israelul a fost restabilit şi Ierusalimul era al evreilor.Tot ce mai rămânea de făcut era reclădirea celui de-Al Treilea Templu şi şapte ani de năpaste, urmaţi de bătălia Armaghedonului, când Sfântul Mihail va apărea pe Muntele Măslinilor ca să se lupte cu Antihristul de pe Muntele Templului” (p. 490).

Deşi încărcată din belşug cu date şi referiri istorice, dintre care foarte multe necunoscute cititorului obişnuit, „biografia” Ierusalimului nu este o cronologie seacă, ci, dimpotrivă, o relatare plină de savoare, care uneori te ţine chiar cu sufletul la gură, la fel ca un thriller bine scris: amănunte insolite sau picante despre diferite personaje sau evenimente, caracterizări succinte dar plastice, detalii despre viaţa cotidiană din epoca abordată etc. Ca să dau doar un exemplu, pe vremea califului Hakim (p. 202), care a condus de la Cairo imperiul fatimid în preajma anului 1000 d.Hr., locuitorii capitalei Cairo erau obligaţi prin lege să doarmă ziua şi să lucreze noaptea, aşa cum făcea stăpânul lor; el i-a obligat pe evreii din imperiu să poarte zgardă şi clopoţei, în timp ce creştinii trebuiau să poarte o cruce de fier; ca urmare a apucăturilor sale, Hakim a fost denumit mai târziu de către istorici „Caligula al arabilor”. Iar în materie de caracterizare a personajelor invocate în diferite momente, autorul este extrem de sintetic, prinzând dintr-o singură tuşă esenţa acestora:

„Serghei [marele duce Serghei Alexandrovici, trimis în Palestina de către fratele său, împăratul Alexandru al III-lea al Rusiei, „pentru a întări ortodoxia în Ţara Sfântă” – n.m.], în vârstă de treizeci şi unu de ani, era un zbir milităros şi un tiran casnic, bântuit de zvonurile privind viaţa lui secretă de homosexual, care se ciocneau violent cu credinţa lui severă în autocraţie şi ortodoxie” (p. 365).

De altfel, astfel de paralele între diferitele civilizaţii corespunzând religiilor prezente în zonă pot fi întâlnite frecvent: relatarea Cruciadelor te duce inevitabil cu gândul la jihadul atât de mediatizat astăzi, astfel că ele pot fi considerate o variantă creştină a „războiului sfânt” musulman (p. 214); mamelucii din regimentul Bahriyya al anilor 1250 erau cunoscuţi şi sub numele de Templierii Islamului ş.a.m.d.

Relatările referitoare la interferenţele milenare dintre culturile zămislite de cele trei religii sunt foarte utile, mai ales în aceste momente, deoarece contribuie la o mai bună înţelegere a originilor şi specificului turbulenţelor care se manifestă în Orientul Mijlociu şi bulversează tot mapamondul: pasiunea religioasă dusă până la extremism de către fiecare parte, interesele geopolitice şi geoeconomice, accepţiunile diferite cu privire la concepte precum credinţă, stat, guvernare, putere politică, familie, comunitate etc.

În fine, o ultimă remarcă: „biografia” ierusalimită a lui Simon Sebag Montefiore poate fi citită cu bun folos de către oricine, deoarece, aşa cum am mai arătat, în ciuda densităţii sale, este scrisă pentru cititorul obişnuit. Ea însă va fi asimilată mai profund de către cei care au deja un minimum de cunoaştere a specificului zonei Orientului Mijlociu şi a celor trei religii monoteiste; iar pentru cei care au vizitat deja Ierusalimul, parcurgerea acestei cărţi va fi cu adevărat utilă şi, mai ales, antrenantă.

„Cain” de José Saramago, sau Dumnezeu cel rău

Am mai scris despre romancierul portughez José Saramago – deţinător al unui premiu Nobel pentru literatură – şi despre „răfuiala”sa cu Dumnezeu din perspectivă catolică (vezi https://geodavid.wordpress.com/2015/05/04/inutilitatea-sacrificiului/ ). Având în vedere că, într-adevăr, este vorba de o punere sub semnul întrebării a lui Dumnezeu aşa cum ni l-am dori noi, încep şi de această dată cu avertismentul că volumul despre care voi încerca să scriu mai jos nu trebuie citit de către cei şovăielnici în credinţă, indiferent că vorbim despre ortodocşi sau catolici.

Micul (la propriu, fiindcă la figurat e mare!) roman Cain (publicat în româneşte la Editura Polirom în 2014, în traducerea Siminei Popa) este ultima producţie literară a lui Saramago, apărut în 2009. Practic, se poate spune că este vorba despre piesa finală a mecanismului construit cu multă răbdare, ani îndelungi, prin care Saramago îl chestionează şi îl analizează pe Dumnezeu în încercarea de a-l înţelege. Iar romanul demonstrează că, din păcate (sau din fericire?), autorul n-a reuşit să treacă de limita atribuirii unor „rele” lucrării lui Dumnezeu.

Pe scurt, ideea ar fi următoarea: bine, admit că Dumnezeu e bun, dar El nu e ÎN TOTALITATE BUN, ci mai comite şi „rele”. De pildă, Cain – personajul principal al romanului, care este chiar binecunoscutul personaj biblic – îl acuză pe Dumnezeu că, de fapt, El este autorul moral al uciderii lui Abel, deoarece a fost părtinitor, subiectiv în aprecierea ofrandelor aduse de către cei doi fraţi; mai mult, El este vinovat şi deoarece – deşi este atotputernic şi ar fi putut împiedica fratricidul – n-a făcut-o (La fel de hoţ este şi cel care se duce în vie, şi cel care stă de strajă, spuse cain – în ortografia proprie lui Saramago, care evită majusculele, liniile de dialog şi alte asemenea elemente). Iar reproşurile aduse Tatălui ceresc nu se opresc aici: Cain este cel puţin contrariat de faptul că, în pedepsirea celor din Sodoma şi Gomora, Dumnezeu îi nimiceşte atât pe cei vinovaţi, cât şi pe cei nevinovaţi, mai ales pe copii (ca o paralelă, Saramago îşi mai arată cu vehemenţă dezacordul faţă de uciderea copiilor nevinovaţi şi în altă ocazie, atunci când abordează uciderea pruncilor din Betleem în Evanghelia după Isus Cristos). În aceeaşi manieră, Cain nu poate înţelege ce fel de Dumnezeu este Acela care Îi porunceşte lui Avraam să-I aducă jertfă de carne şi de sânge chiar pe fiul său, Isaac (din nou apare motivul jertfei copiilor inocenţi). Iar lista nedumeririlor revoltate ale lui Cain poate continua.

Din punctul meu de vedere, există un răspuns – nu uşor de acceptat – la acest tip de întrebări care pun la îndoială „bunătatea” lui Dumnezeu, mai ales a lui Dumnezeu din Vechiul Testament: categoriile de „bine” şi „rău” sunt specifice gândirii omeneşti, nu şi acţiunii divine. Noi, atunci când judecăm faptele lui Dumnezeu, le privim din perspectiva umană: ce este „bine” sau „rău” pentru oameni şi din punctul de vedere al oamenilor; or, pentru Dumnezeu, aceste categorii nu există, deoarece El nu poate face „bine” sau „rău”, ci numai BINE. Confuzia şi îndoiala noastră cu privire la BINELE divin apare din neputinţa noastră – cel puţin până în prezent – de a-L înţelege pe Dumnezeu; dacă L-am înţelege mai profund (nu pe deplin, fiindca aşa ceva nu e cu putinţă), am constata că „relele” enumerate mai sus (şi multe altele, deoarece lista este destul de consistentă) nu există, ele au fost considerate astfel doar din cauza superficialităţii noastre în cunoaştere. Aşadar, este vorba de paradigme diferite, care, cel puţin deocamdată, nu se interferează; de altfel, chiar Saramago percepe la un moment dat această incompatibilitate: Istoria oamenilor e istoria neînţelegerilor lor cu dumnezeu, nici noi nu îl înţelegem pe el, nici el nu ne înţelege pe noi.

De fapt, această cunoaştere (periculoasă) a binelui şi răului este pusă în chestiune chiar în romanul de faţă. Astfel, în momentul în care află ca Adam şi Eva au gustat din fructul oprit, Dumnezeu are o dispută cu ei, în care Eva, printre altele, spune: Asta am visat, doamne, că nu voiai să mâncăm fructul pentru că astfel am deschide ochii şi am ajunge să cunoaştem răul şi binele aşa cum le cunoşti tu. Iar Dumnezeu le relevă celor doi oameni ameninţarea la care sunt expuşi astfel cu toţii, zeitate şi omenire: Fiindcă aţi aflat binele şi răul, […] omul a devenit asemenea unui zeu, acum atât mi-ar mai lipsi, să te duci să culegi şi rodul din pomul vieţii, să-l mănânci şi să trăieşti veşnic, doar atât mi-ar mai lipsi, doi zei într-un singur univers, aşa că te izgonesc pe tine şi pe femeia ta din grădina aceasta. În acest fel, izgonirea din grădina Edenului echivalează cu izgonirea din paradigma cunoaşterii de natură divină şi aruncarea oamenilor în paradigma limitată a cunoaşterii inferioare, de natură umană; de aici neputinţa oamenilor de a cunoaşte şi înţelege acţiunile lui Dumnezeu.

Revenind la firul romanului, fratricidul lui Cain este perceput, de fapt, ca o revoltă împotriva divinităţii: Omorându-l pe abel pentru că nu putuse să-l omoare pe domnul, cain dăduse deja răspunsul lui. Iar pentru această răzvrătire, Domnul îl pedepseşte pe Cain să fie rătăcitor prin diferite locuri, dar şi diferite momente ale Vechiului Testament. Şi astfel, într-o ordine aleatoare, Cain cutreieră spaţiul şi timpul veterotestamentar, dând evenimentelor la care participă un curs diferit faţă de cel pe care îl ştim din Biblie; mai multe detalii despre periplul lui Cain puteţi găsi într-o altă recenzie: http://constantinpistea.ro/saramago-ultima-rafuiala-cu-dumnezeu/

Finalul cărţii este, în opinia mea, fabulos: Cain ia parte la pregătirile familiei lui Noe pentru a înfrunta potopul şi călătoreşte împreună cu aceşti ultimi reprezentanţi ai vechii lumi în arca plină de animale. Reprezentanţi ai vechii lumi, pline de păcate, pe care Dumnezeu voia s-o piardă, iar din familia lui Noe să zămislească o lume nouă, mai bună. Numai că, în timp ce arca supraîncărcată pluteşte pe valurile diluviului, Cain îşi reia confruntarea cu Dumnezeu: la fel ca pe Abel, îi ucide, unul câte unul, pe fiii, nurorile şi soţia lui Noe, astfel ucigându-L, de fapt, pe Dumnezeu din el; iar Noe însuşi, îngrozit că nu va putea îndeplini porunca Domnului cu privire la lumea cea nouă, este împins la sinucidere. Astfel că în momentul în care potopul trece, Dumnezeu, pus pe fapte mari, dar total ignorant în omniscienţa lui, îl strigă pe Noe, dar, în schimb, constată că singurul supravieţuitor de pe arcă era Cain; la disperarea Domnului pus faţă în faţă cu imposibilitatea îndeplinirii proiectului cu noua omenire, acesta din urmă răspunde: Trebuia să vină şi ziua în care cineva să îţi arate propriul chip.

Traduttore, creatore

Toamna decaneiEste binecunoscut adagiul italian Traduttore, traditore, care evidenţiază caracterul intraductibil al textelor (mai ales literare) şi, deci, „trădarea” comisă de traducător atunci când încearcă să transpună astfel de texte în altă limbă decât cea în care a scris autorul. Iar dificultatea traducerii, ţinând cont de spectrul iminent al acestei „trădări”, merge de la niveluri acceptabile (mici compromisuri) până la imposibilitatea traducerii, caz în care se poate recurge, ca alternativă, la re-scrierea textului respectiv într-o altă limbă; cel mai cunoscut exemplu din această ultimă categorie este cel al volumului Finnegan’s Wake al lui James Joyce, încă netranspus în română (nici în alte limbi situaţia nu-i mai roz…). În astfel de situaţii, traducătorul îşi asumă, de fapt, într-o proporţie mai mare sau mai mică, statutul de creator, cu tot ceea ce incumbă acesta; de aici şi îndrăzneala mea din titlu, aceea de a altera răs-cunoscutul proverb italian, încercând să dăm Cezarului ce-i al Cezarului în cazul traducerilor.

Această reflecţie, fără pretenţii de cine ştie ce profunzime sau subtilitate, mi-a fost provocată de citirea cărţii Toamna decanei de Radu Paraschivescu (Humanitas, 2011). Subintitulată Convorbiri cu Antoaneta Ralian, cartea este de fapt o suită de discuţii-rememorări cu una dintre cele mai cunoscute, prolifice şi performante traducătoare române din limba engleză; de asemenea, şi una dintre cele mai longevive figuri (este născută în 1924) din lumea românească a literaturii.

Antoaneta Ralian este, într-adevăr, unul dintre oamenii care „au făcut istorie” la propriu şi la figurat în ceea ce priveşte munca de traducere literară din România. Doar simpla enumerare a volumelor pe care le-a tălmăcit (fără să includem şi piesele de teatru) însumează şase pagini de carte, iar unele dintre traduceri au devenit deja un fel de „patrimoniu naţional”, din care multe edituri s-au înfruptat foarte frecvent după 1990, piratereşte, fără nicio preocupare privind drepturile de autor. Iar dacă ne referim la scriitori, ea i-a făcut accesibili cititorului român pe autori ca D.H Lawrence, Henry Miller, Virginia Woolf, H.G. Wells, Salman Rushdie, Saul Bellow, J.D. Salinger, Iris Murdoch, Henry James, Thomas Hardy, iar în prezent aflu că lucrează la o nouă traducere a Portretului artistului la tinereţe, de James Joyce.

Cariera ei a fost legată de la bun început de cărţi, dar într-o manieră pe care aş îndrăzni să o caracterizez ca fiind de mare dramatism: născută într-o familie evreiască din Roman, Antoaneta Ralian cunoaşte multe dintre încercările pe care acest neam le-a traversat în secolul trecut (a fost exmatriculată din liceu pe motive etnice, deşi era o elevă foarte bună; a purtat steaua galbenă împreună cu toţi membrii familiei sale; tatăl său a fost deposedat de avere de două ori, o dată în timpul legionarilor şi a doua oară în cel al comuniştilor; a urmat facultatea la Bucureşti sub veşnica ameninţare a”originii nesănătoase” de fiică a unui director de bancă înstărit pe vremuri). Au urmat apoi încercările proprii: după absolvirea facultăţii, a fost angajată la Ministerul Culturii, tocmai în departamentul care tria şi cenzura literatura străină, fiind obligată să treacă la „fondul secret” cărţile autorilor de la literele K-L-M-N, printre care Kirkegaard, Nietzsche, Leibniz, precum şi doi autori – D.H. Lawrence şi Henry Miller – pe care ironia soartei avea să o facă să-i traducă mai târziu; la un moment dat, aşa cum se întâmpla în marea majoritate a cazurilor în acea vreme, a fost trimisă la „munca de jos” în redacţia Editurii Univers, unde, ca redactor de carte, cenzura singură, avant la lettre, pasajele despre care ştia că „nu aveau să treacă”; debutul în lumea traducerilor şi munca de aproximativ jumătate de veac în acest domeniu; prietenia mai mult sau mai puţin profundă cu autori pe care îi traducea, printre care Iris Murdoch şi Saul Bellow şi multe altele.

Pe lângă astfel de detalii care ţin de cronologia unei epoci, în sinuoasele (şi spumoasele) conversaţii cu Antoaneta Ralian îşi fac loc şi suficient de multe referiri la condiţia traducătorului şi a traducerilor: dificultatea sau chiar imposibilitatea de a reda nealterat, în traducere, spiritul operei originale; dificultatea de a reda sensurile generate de o anumită topică a frazei, în condiţiile în care topica englezească, mai sintetică, este sensibil diferită de cea românească şi, prin urmare, generează semnificaţii greu de retranspus în altă limbă; dificultatea (auto)impusă uneori de bariere sociale mai mult sau mai puţin justificate, cum ar fi traducerea faimoaselor F-words; condiţia financiară precară a traducătorului de carte, în paralel cu slaba apărare a drepturilor intelectuale ale acestuia; calitatea traducerilor de pe piaţa românească, mai ales după 1990 ş.a.m.d.

Aceste referiri la munca de traducător sunt cu atât mai pertinente, cu cât ele sunt făcute în prezenţa unui intervievator – Radu Paraschivescu – care a tradus şi el, la rândul lui, tot literatură de limbă engleză. În aceste circumstanţe, referirile la condiţia traducătorului şi a traducerilor, făcute în discuţiile dintre doi cunoscători în materie, capătă altă greutate. Însuşi titlul cărţii – Toamna decanei – este o aluzie la Iarna decanului a lui Saul Bellow, pe care Antoaneta Ralian a transpus-o în româneşte în 1992.

Cartea merită cu prisosinţă să fie citită, nu doar pentru amănuntele care ţin de istoria unei epoci (de altfel, aceste amănunte au mai fost povestite şi în alte ocazii, după cum intervievata precizează de câteva ori), ci pentru verva, pofta de viaţă, puterea şi cultura, spiritul şi luciditatea unei persoane inteligente, culte, profunde şi, mai ales, vii.

Inutilitatea sacrificiului

Avertisment (încă de la început): nu citiţi această carte dacă sunteţi slabi în credinţă! Valabil pentru orice credinţă, fie că vorbim de catolicism, de ortodoxie sau chiar de islamism.

De ce? Fiindcă Evanghelia după Isus Cristos a lui José Saramago (Polirom, 2012) este una dintre cele mai bulversante cărţi scrise despre Isus (voi utiliza grafia catolică a numelui Mântuitorului, deoarece este o carte ce aparţine culturii catolice, chiar dacă această religie se distanţează de o astfel de Evanghelie ca de Satana), despre Dumnezeu, despre Diavol, despre credinţă. Iar unele întrebări pe care le ridică sunt atât de periculoase, încât îl pot zdruncina foarte serios pe cel care nu se ţine bine pe picioarele lui de credincios. Ca, de pildă: dacă Dumnezeu este creatorul şi stăpânul întregii lumi, de ce nu este acceptat acest lucru la nivel universal? Dacă Dumnezeu guvernează tot ce se întâmplă, înseamnă că el conduce pumnalul ucigaşului în acelaşi timp în care dezveleşte gâtul victimei? Dacă Isus a fost sacrificat (nu „s-a sacrificat”) în numele credinţei, concordiei şi iertării, cum se explică zecile de milioane de omoruri, torturi, execuţii, condamnări săvârşite ulterior în numele şi din cauza credinţei? Dumnezeu şi Diavolul sunt două feţe ale aceleiaşi monede, neputând exista independent, ba chiar limitele unuia depinzând în mod direct de limitele celuilalt? De ce vina tatălui trebuie să fie imputată şi fiului? (eu aici fac legătura cu chestiunea păcatului originar) ş.a.m.d.

Saramago – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1998 – încearcă să formuleze astfel de întrebări (nu neapărat să şi caute răspunsurile) derulându-şi povestea în contextul istoric şi cultural contemporan eroului său principal, adică Isus: personajele sale gândesc şi acţionează în limita mentalităţilor, prejudecăţilor şi cunoaşterii de acum două mii de ani, utilizează uneltele şi armele specifice epocii, iar această tentativă de reconstruire este foarte plauzibilă, îl face pe cititor să plonjeze firesc în acele timpuri, ca şi cum nici n-ar putea fi vorba de altceva.

În ceea ce-l priveşte pe Isus, multe dintre detaliile poveştii „clasice” pe care o ştim din Evangheliile „oficiale” fie lipsesc, fie sunt modificate până la a se transforma în opusul lor (vezi, de exemplu, faptul că Lazăr nu mai este înviat). Astfel, Maria, mama lui Isus, este o femeie întru totul de nivel mediu în ceea ce priveşte condiţia ei socială şi puterea de înţelegere a realităţii; „îngerul” care îi vesteşte Mariei naşterea lui Isus este, de fapt, Diavolul; naşterea lui Isus nu este întru nimic miraculoasă, ci rezultă în urma relaţiei sexuale fireşti dintre cei doi soţi; Iosif, tatăl „pământesc” al lui Isus, nu este atât de bătrân precum ştim din celelalte Evanghelii, ci, la naşterea primului său fiu, are cu puţin peste douăzeci de ani; pe lângă Isus – primul lor născut – Iosif şi Maria mai au încă opt fii şi fiice; Iosif moare de tânăr, crucificat din întâmplare; Isus pleacă de acasă la treisprezece ani (după moartea tatălui) şi timp de patru ani slujeşte unui Păstor, fără să ştie că, de fapt, acesta este opusul lui Dumnezeu, adică Diavolul; la optsprezece ani, Isus o cunoaşte (trupeşte) pe Maria din Magdala, care va rămâne femeia lui până la răstignire etc.

Mai mult decât atât, Saramago insistă pe perioadele mai puţin cunoscute ale vieţii lui Isus, adică pe copilărie, adolescenţă şi tinereţe, care sunt ignorate de Evangheliile „oficiale” şi zugrăvite incomplet în diferite Evanghelii apocrife. Ultima parte a vieţii lui Isus, cea cu care suntem mai familiarizaţi şi poate tocmai de aceea ni se pare cea mai plină de substanţă, este tratată destul de expeditiv în mai puţin de o treime din carte.

În Evanghelia sa, Saramago plonjează adânc în ideatica religioasă, mai ales cea catolică; nu ducem însă lipsă nici de alte trimiteri la lumea ideilor, cum ar fi doar câteva exemple de genul „percepţia parţială a contingenţelor vitale” (p. 204), „efectul de verosimilitate al naraţiei” (p. 205), „regulile bunei istorisiri” (p. 211), „imaginarul colectiv” (p. 336). În acelaşi timp însă, nu neglijează deloc aspectele de scriitură: unele scene sunt descrise astfel încât te împing către imaginea plastică a unei icoane, aşa cum este chiar primul capitol; altele, în schimb (p. 159), te duc cu gândul la o imagine cinematografică, iar unele scene (cum ar fi descrierea uciderii pruncilor din Betleem) sunt atât de tensionate, încât te ţin cu sufletul la gură şi cu tensiunea arterială la maximum, întocmai ca un thriller de bună calitate.

Extrem de tragică însă mi se pare discuţia dintre Isus şi Dumnezeu, la care asistă şi Diavolul, în urma căreia Isus înţelege că va trebui să accepte sacrificiul, chiar dacă i se pare gratuit, lipsit de orice consecinţe pentru omenire. Însă Dumnezeul violent al Vechiului Testament nu pare sensibil la astfel de dileme, astfel că impune sacrificiul din raţiuni egoiste. Pentru mine, de altfel, aceasta e şi cheia cărţii (cel puţin cheia accesibilă mie): inutilitatea sacrificiului cristic, care, cel puţin în ultimele două mii de ani, n-a adus în istorie schimbări pe care să le percepem ca fiind bune. Vorba lui Eminescu: „… lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”.

„Numele (pravoslavnic al ) trandafirului”

Cei care au citit cartea o aseamănă, pe bună dreptate, cu „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco. Paralela nu este lipsită de fundamente, fie şi numai dacă ar fi să ţinem cont, în primul rând, de cine sunt autorii: Umberto Eco, înainte de a fi romancier, este un semiotician de reputaţie internaţională, iar Evgheni Vodolazkin, la rândul lui, este un renumit filolog, specializat în literatura medievală rusă şi în istoria Evului Mediu rusesc, cu lucrări ştiinţifice şi proiecte de anvergură în domeniu (puteţi găsi o foarte scurtă biografie aici: www.humanitas.ro/evgheni-vodolazkin).
În al doilea rând, la fel ca şi romanul lui Eco, „Laur” poate fi abordat la multe niveluri şi poate fi citit în multe chei: plecând de la simpla povestire (cu numeroase tente fantastice şi miraculoase) a vieţii unui dăruit rus în ale vindecării, trecând prin teme precum puterea taumaturgică a cuvântului („în actul tratării, un rol esenţial îl avea cuvântul” – p. 7), puterea dragostei care poate dura o viaţă sau chiar mai mult, semnificaţia „drumului” în cunoaştere şi devenire, până la întrebări de mare respiraţie, faimoasele „întrebări ruseşti” (cum zicea Andrei Pleşu): ce este viaţa? ce este cunoaşterea? ce este credinţa? cine suntem noi?
Dintre aceste multe chei care fie ţi se oferă de la bun început, fie trebuie să le câştigi prin efortul lecturii, mi mi-a rămas în minte (şi la inimă) cea care justifică, într-un fel, denumirile alese pentru cele patru „cărţi” care compun volumul („Cartea cunoaşterii”, „Cartea renunţării”, „Cartea drumului”, „Cartea liniştii”) şi justifică conexiunile dintre cunoaştere, credinţă, drum, pace: „Ce semn vrei şi ce cunoaştere, a întrebat stareţul care stătea lângă Mormântul Domnului. Oare nu ştii că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare – şi dacă nu eşti conştient de asta, atunci de ce să te mai mişti? Iată, spui că pentru tine e puţin să crezi, vrei să şi ştii. Dar cunoaşterea nu presupune întărire a spiritului, cunoaşterea e evidenţă. Efortul presupune credinţă. Cunoaşterea e pace, iar credinţa e mişcare”.
În al treilea rând, aşa cum „Numele trandafirului” era, printre altele, o adevărată farmacopee medieval-occidentală, cu tot felul de reţete medicale (mai mult sau mai puţin fantastice şi fanteziste) pe bază de plante, „Laur” (în care personajul principal pleacă în odiseea sa taumaturgică de la vindecarea cu plante) conţine, de asemenea, un vast reţetar de acelaşi fel, însă specific spaţiului medieval răsăritean.
În fine, în al patrulea rând (paralelele care pot fi făcute sunt mult mai multe, dar eu mă voi opri aici) este vorba de abordarea religiei. Eco tratează aspecte de mare fineţe dogmatică ale creştinismul catolic occidental, iar Vodolazkin, la rândul lui, aplică o reţetă asemănătoare, mergând în profunzimi subtile ale ortodoxiei pravoslavnice. Iată o mostră (p. 193): omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci are şi libertate; de aici, libertatea de a gândi, numai că omul, spre deosebire de Dumnezeu, nu gândeşte numai binele.
Aşa cum am menţionat deja, romanul lui Vodolazkin este structurat pe patru „cărţi”. În „Cartea cunoaşterii”, prima dintre ele, Arseni cunoaşte viaţa: educaţia făcută de bunicul său Hristofor, înţelepciunea absorbită din „gramotele” lui Hristofor, puterea tămăduitoare a ierburilor; vine apoi cunoaşterea de sine, conştientizarea sinelui; este de notat şi cunoaşterea morţii în diferite ipostaze (moartea bunicului şi mentorului Hristofor, moartea părinţilor şi, mai presus de toate, moartea iubitei Ustina împreună cu fiul lor). În „Cartea renunţării”, Arseni (devenit între timp Ustin) pleacă de acasă, renunţând la o mare parte din înţeleptele gramote ale lui Hristofor; reduce la minimum numărul cuvintelor rostite; renunţă la dragostea pe care i-o arată Xenia pentru a o menţine vie pe cea (veşnică din punctul lui de vedere) pentru moarta Ustina; în fine, renunţă la timp, iese în afara acestuia. În mod logic, acumularea epistemologică, apoi cernerea esenţialului (multele renunţări) îşi găsesc fructificarea în „Cartea drumului”, în care eroul principal îşi caută calea proprie, simbolizată de drumul la Ierusalim, în finalul căruia suferă a treia schimbare de nume, devenind Ambrozie. Iar ultima carte, „Cartea liniştii”, vorbeşte despre împlinirea strădaniilor: Arseni-Ustin-Ambrozie intră în cinul călugăresc, primind numele de Laur, devine pustnic, vindecă în mod miraculos doar prin puterea spiritului său, ajută la naşterea unui prunc, contrabalansând astfel eşecul din tinereţe produs de neputinţa de a-şi salva propriul fiu.
Iar finalul este cu adevărat rusesc, constituind o altă cheie de citire a romanului, cheia spiritului rus pravoslavnic ce stabileşte un alt echilibru între raţiune şi simţire: Laur moare lăsând cu limbă de moarte să fie târât în mlaştini, pentru a servi drept hrană vieţuitoarelor, iar localnicii, adunaţi în număr de sute de mii, îi duc la îndeplinire dorinţa. Printre cei care fac parte din procesiune se numără şi negustorul neamţ Siegfried din Dantzig, nimerit alături de fierarul Averki, pe care Siegfried îl întreabă:
„Ce fel de oameni sunteţi voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viaţa lui, dar voi îl chinuiţi cât trăieşte. Iar când moare, îi legaţi picioarele cu o frânghie, îl târâţi şi plângeţi cu şiroaie de lacrimi.
Eşti pe pământul nostru de un an şi opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, şi n-ai înţeles nimic din el.
Dar voi înţelegeţi, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puţin pe gânduri şi se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înţelegem”.
Cititorul va fi vrăjit, cu siguranţă, nu numai de construcţia epică în sine şi de încărcătura ideatică, ci şi de virtuozitatea stilistică a romancierului: dintr-o singură sau din câteva trăsături ale penelului lingvistic, Vodolazkin sugerează o întreagă atmosferă de mare complexitate. Iată câteva exemple: „Echipajul (unei corăbii în furtună, n.m.) format din călugări de la Soloveţki, era calm. Era calmul celor care nu ştiu să înoate. Dar nici nu au nevoie. Apa Mării Albe e atât de rece, încât mai mult de câteva minute nu rezişti în ea” (p. 251); „Localnicii care i-au înconjurat pe călători, cu precădere arabi, erau gălăgioşi, guturali şi cu multe mâini” (p. 252); „… numai seara erau locuitorii oraşului Jaffa vioi şi activi. Vlaga şi căldura acumulate peste zi le revărsau unul asupra altuia şi asupra celor veniţi acolo. Toate vânzările, schimburile, înţelegerile şi omorurile se săvârşeau în răstimpul celor două ceasuri care precedau asfinţitul” (p. 253). Iar astfel de exemple, minunate, sunt la tot pasul.
În concluzie, deşi pot fi făcute multe paralele cu „Numele trandafirului”, „Laur” este în mod categoric o capodoperă de sine stătătoare care merită citită şi recitită. Putem să-i spunem, dacă vrem, „Numele pravoslavnic al trandafirului”, dar asta nu contează, cartea îşi trăieşte propria viaţă şi îşi merită cu prisosinţă propriile aprecieri.